Conform Bibliei, Isus s-a nascut in jurul anului 4 i.e.n. si a murit in jur de 30 e.n., fiind martirizat prin rastignire. Evangheliile lui Matei si Luca, precum si Evanghelia dupa Toma mentioneaza ca loc al nasterii orasul Bethleem Efrata (Mt 1-2, Lc 1-2). In general, istoricii considera asezarea Nazaret ca locul nasterii sale,
aceasta fiind localitatea prezentata de autorii evangheliilor sinoptice
drept „domiciliu al familiei sale” (Mc 6,1; Mt 13,54; Lc 2,39).
Nazaretul pare cea mai buna aproximare a locului nasterii lui Isus. Ca
alternativa unii numesc Betleem de Galileea, o asezare la 10 km de Nazaret, deoarece Betleemul Iudeei nu poate fi luat in seama din lipsa de dovezi arheologice ca ar fi fost locuit in timpul lui Isus.
Conform Evangheliei dupa Luca, Isus s-a nascut probabil vara, in orice caz intre martie si noiembrie.
Ideea ca Isus s-ar fi nascut pe 25 decembrie a fost scornita in secolul al 4-lea sub domnia lui Constantin cel Mare de biserica occidentala pentru a inlocui o sarbatoare pagana celebrata pe acea data.
Numele de Isus a fost mentionat in textul grec al evangheliilor ca Ιησούς Χριστός, in transcriere latina Iesus Christus.
Prenumele vechi evreiesc este Ieșua (arhaic Iehoșua), „ישוע”, care inseamna „YHWH mantuieste”. Aceasta forma a fost elenizata initial sub forma Iason (Ἰάσων), apoi a fost adaptata de traducatorii Septuagintei la greaca sub forma Iησους Iēsoûs, cu aluzie la alte persoane care aveau același prenume. Pe de alta parte, forma greceasca Χριστoς, Hristós, este o traducere a ebraicului „משיח” masiach (de unde si Mesia), care inseamnă „uns”.
Prenumele in limba romana provine din limba slavona Їисоуса, care a fost preluat din limba greaca, unde la initiala este un hiat. Cea mai veche grafie în limba romana cu caractere latine a fost Jssus (Catehismul lui George Buitul, tiparit in anul 1701 la Cluj).
In limba romana forma Iisus Hristos, utilizata in prezent de Biserica Ortodoxa Romana, este preferata de majoritatea credinciosilor ortodocsi.
Exista si parerea conform careia varianta Isus ar translitera cuvantul ebraic pentru „magar” si de aceea ar trebui evitata. Aceasta idee este, insa, gresita. Credinciosii traditionali rusi erau la un moment dat de parere ca grafia Iisus denota Antihristul.
Totusi Iisus nu e acelasi lucru cu Iesus, cum este pronuntat in limba greaca, in forma originala a Noului Testament.
In primele trei secole ale erei crestine, in pofida aparitiei crizelor interne (pe teme doctrinare: gnosticismul, marcionismul, maniheismul, docetismul, nestorianismul, montanismul, pelagianismul s.a.), crize care au dus la aparitia unor Biserici cu caracter autonom,
crestinismul a continuat raspandirea sa atat in imperiu cat si in afara
lui. Aceasta raspandire n-a fost oprita nici macar de persecutiile
dezlantuite de unii imparati romani, motivate de refuzul crestinilor de a
recunoaste divinizarea imparatului, desi proclamau fidelitatea lor fata
de legile civile (reprezentativa este de exemplu Acta martyrum Sicillitarum).
Intre principalele persecutii au fost cele de sub domnia lui Nero (64-67), Decius (249-251), Valerian (257-258) si Diocletian (303-311).
Din a doua jumatate a secolului al II-lea, in fata criticii elitelor culturii pagane, in special al filozofilor, a inflorit apologetica – adica, autoapararea crestinismului pe plan cultural si moral (de ex. Iustin Martirul si Filozoful, Tertulian, Clement din Alexandria, Origene, Eusebiu din Cezareea s.a.).
Cu „Edictul de la Milano” (313), imparatul Constantin cel Mare (306-337) si cu „Edictul de la Tesalonic” (380), imparatul Teodosie
(346-395), crestinismul a sfarsit prin a deveni o religie mai intai
tolerata, iar mai apoi constitutiva a Imperiului Roman. Traditia a
reusit sa impamanteneasca chiar si in cultura laica ideea ca Edictul de
la Milano, proclamat de Constantin si Licinius este actul prin care se
instituie toleranta fata de cultul crestin, dar monografiile istorice
precizeaza ca Galerius a emis un edict de toleranta in 311.
Odata cooptat in angrenajele puterii, crestinismul se va transforma
rapid intr-un crud persecutor al celorlalte culte si religii, dar si al
filozofiei vremii, fapt care se va materializa in interzicerea
practicarii oricarei alte religii in afara de crestinism dar si cu inchiderea scolilor de filozofie atat de pretuite de catre lumea
clasica. In acest proces au existat, desigur, si numeroase victime
omenesti, de la membrii ai clerului si simplii credinciosi ai diverselor
religii "pagane", pana la filozofi.
Imparatilor le-au fost recunoscute, din ce in ce mai mult, ample
spatii de interventie in viata Bisericii, inclusiv convocarea de Concilii Ecumenice, care în acele secole au avut de infruntat diferite controverse, mai ales cele care au sfarsit in erezii
trinitare si cristologice. In urma acestor controverse crestinismul a
ajuns la formulari riguroase a adevarurilor de credinta (dogmele),
cuprinse in crezul de la Niceea (numit si Crezul apostolic) si mai apoi in Simbolul (Crezul) niceno-constantinopolitan (sec al 4-lea). Istoria
prin care s-au decantat insa aceste formulari dogmatice nu este una
pasnica, adesea conflictul intre teologi si taberele lor de sustinatori
atingand forme extreme, de violenta fizica si psihologica, chiar
in timpul si salile unde s-au desfasurat anumite sinoade (concilii)
ecumenice. In acest context imparatii, ca reprezentanti ai puterii
seculare si deci garanti ai ordinii publice, au simtit de datoria lor sa
intervina prin impunerea pozitiei unei tabere, ca si prin masarea de
trupe in orasele in care se tineau aceste sinoade si unde din aceasta
cauza tabere de sustinatori ai diverselor puncte de vedere teologice in
confruntare se incaierau pe strazi.
surse: http://wikipedia.org, http://www.descopera.org/, http://www.historia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu